Cand eram mica, intr-o iarna, foarte curand dupa revolutie, am vazut pe strada actori jucand un spectacol, inconjurati de oameni care se bucurau. Era frig. Foarte frig. Aburii ieseau impreuna cu hohotele de ras si aplauzele sunau inmanusat. Actorii jucau in bula lor aparenta de caldura, cu maini transparente si imune la frig. Creau vraja in jur si imaginea asta mi s-a infipt in minte, dincolo de vorbele lor reale sau de povestea in sine.
Pe la 13 ani am incremenit pe o gradena de lemn, inghesuita intre alti spectatori, cu ochii mari si respiratia taiata cand, pe scena goala, mare, imensa, nesfarsita, o singura actrita parea ca arde ca o flacara continua, lunga pana la cer si vie. Era Maia Morgenstern, in Ghetou, al lui V. I. Frunza. Eram deja cucerita.
In ultimii ani de liceu fugeam de la scoala cand se juca Richard al II-lea la National, stateam pe scarile Salii mari si aproape ca spuneam replicile impreuna cu actorii de pe scena. Asteptam de fiecare data sa o vad pe Oana Pellea luandu-si zborul peste sala, cu credinta pe care i-o vedeam in ochi si mainile subtiri si ireal de albe. Visam.
In 2000 am coborat in Teatrul Act, nou si diferit, ca in adancul meu adolescentin, plin de zone gri si pasiuni ascutite, am calcat treptele fara zgomot si m-am pierdut prin foaierul mic, in intuneric, prima data cand am cumparat un bilet la Cetatea soarelui. Tot procesul care se lega de spectacol avea farmecul si magia ritualului religios.
Uneori, din ce in ce mai rar, mai traiesc aceeasi senzatie la un spectacol de teatru. Din ce in ce mai rar. Cand uit ca sunt actrita, cand uit ca ii cunosc pe unii dintre actori, cand uit sa analizez, sa cantaresc, sa masor. Cand ma prind in poveste si redevin o fetita cu ochii mari.
Unteatru este un loc mic, pe care l-am vazut prima data acum cateva zile. Cobori cateva scari si prima camera in care intri s-ar potrivi in La tiganci. Atata doar ca afara e frig. Foarte frig. Inauntru e cald doar cat sa nu tremuri. La fel e si in sala de spectacol, o camera patrata, cu pereti de caramida, rece. In teatrul asta mic, la nici un metru de mine, patru actori au jucat, au trait, au respirat adevarat, plin, cu emotie, ancorati in real si parca din alta lume. Intre noi si ei, pelicula fina dintre viata si poveste, care nu te separa de ea ci te absoarbe deplin. Patru oameni, palpabili, grei, prezenti, cu maini transparente. Stella, Stanley, Blache, Mitch. Patru povesti intr-una singura, ca si cum nu ai fi vazut niciun film, niciun spectacol, ca si cum nu ai fi citit niciodata piesa. Si chiar daca ai citit sau ai vazut nu mai conteaza. Teatru real, teatru magie, teatru cu oameni din carne, care creeaza imagini puternice, care iti intra in minte si gasesc radacinile emotiilor, pe care le clatina rand pe rand pana iti tremura sufletul. Tremurul ala care porneste din adancul pieptului si se sfarseste in lacrimi de emotie simpla, de necontrolat.
Multumesc Andrei si Andreea Grosu, Nicoleta Lefter, Mihaela Trofimov, Liviu Pintileasa, Richard Bovnoczki, in absolut orice ordine, pentru Un tramvai numit dorinta.
paginadenisip 